ZONA F & SF

Lucian‑Vasile Szabo
istoric, eseist, Timişoara

Ficţiune speculativă la Mircea Eliade

Rigoare ştiinţifică şi speculaţie literară

Mircea Eliade este văzut ca un foarte bun autor de literatură fantastică, contribuţiile sale în aria ficţiunii speculative, mai ales science fiction fiind acceptată cu dificultate. Necesitatea acestui studiu se profilează prin faptul că deşi teoreticianul fenomenului religios M. Eliade este foarte bine cunoscut, prin cercetările sale de istoria religiilor, mult mai puţine lucruri se ştiu, pe plan internaţional, despre scrierile lui literare, rămase într‑un plan secund faţă de opera ştiinţifică. Savantul de origine română şi‑a scris proza scurtă şi romanele în limba română, ceea ce reprezintă o altă piedică în privinţa unei receptări adecvate. Totuşi, lucrările sale de ficţiune sunt valoroase, înscriindu‑se în registrul amplu al ficţiunii speculative, de la fantastic şi science fiction la istorii contrafactuale şi naraţiuni mitice sau populare. În acest context apar diverse raportări la divinitate, dar şi la rostul omului în lume şi la încercările lui de a‑şi depăşi limitele. Scriitorul se arată plin de imaginaţie, ficţiunea sa putând răspunde exigenţelor unui public larg, dar şi unuia de specialitate, preocupat de manifestările sacrului şi profanului în existenţa cotidiană. Prin reuşitele lui literare, Eliade se dovedeşte un precursor al curentului postmodern în cultură şi al abordărilor postumaniste în cercetarea socială, încărcătura meditaţiei asupra condiţiei umane fiind o temă permanentă în activitatea sa. Omul, cel obişnuit, este în atenţia autorului, însă acesta este pus adesea în situaţii excepţionale, în continuare unei realităţi banale pentru cei mai mulţi.

Mircea Eliade este un cercetător cu o operă ştiinţifică bogată şi variată, oferind în fiecare pagină detalii pentru a înţelege homo religious, relaţia acestuia cu divinitatea şi cu lumea/ lumile ca loc existenţial. Este un balans permanent între sacru (ceea ce îi este dat) şi profan (ceea ce dobândeşte prin experienţa proprie). Este o experienţă a reîntregirii fiinţei umane, care poate ignora uneori prezenţa divină, dar nu o poate eluda definitiv. În scrierile ştiinţifice autorul recurge permanent la interpretări, aşa cum cere rigoarea academică, foarte rar riscând să facă speculaţii. În lucrările literare, scriitorul trece însă peste aceste limitări, ducând mai departe ideea din volumul Sacrul şi profanul, unde vorbea de „diferitele poziţii pe care omul le‑a cucerit în Cosmos”. Astfel, proza lui M. Eliade deschide o nouă perspectivă de analiză, nu doar ca homo religious, ci şi ca homo cosmicus, unul care încearcă să se definească în raport cu divinitatea, dar şi cu sine ori cu alte elemente ce‑i conturează un profil postuman, domeniu de cercetare care îl are ca precursor.

Acest postumanism depăşeşte simpla dorinţă umană de a se desprinde de la pământ şi de a avansa în univers, instituind o nouă paradigmă (chiar în ciuda faptului că strategiile post, postmoderne, desigur, refuză şi subminează ideea de paradigmă!). Visul romantic nu este subminat de raţionalitatea modernistă, ci completat în acest tip de postumanism ca evoluţie şi habitare cosmică. Este un element mult mai prezent în artă şi filosofie decât ne‑ar lăsa să credem prejudecăţile noastre la adresa literaturii SF, gen interesat în mare măsură de aventura cosmică. Un exeget al religiilor de talia lui Mircea Eliade va exprima această idee prin vocea personajului Ivan, din nuvela cu acelaşi nume:

„Să însufleţim pământul şi apoi sistemul solar şi galaxiile, şi tot ce‑o mai fi pe acolo şi pe care nu le ştim încă. Să le însufleţim, adică să le aducem la viaţă şi să trezim spiritul care zace alienat în orice viaţă. Să binecuvântăm întreaga creaţie, aşa cum vă place la unii dintre dumneavostră să spuneţi”.

Sunt gânduri exprimate în vreme de război, în dezbateri de oameni epuizaţi, prinşi între focuri de armă, înspăimântaţi nu de moarte, ci de faptul că în universul infinit Cerul şi Dumnezeu au dispărut, iar ei nu‑şi vor mai găsi odihna veşnică. Astfel apare acest postumanism ca ideal cosmic, în viaţă şi după moarte, capabil să opereze o „trezire a spiritului”, o regăsire de fapt a lui homo religious.

În acest context analizăm imaginea particulară a omului postistoric aşa cum o creionează M. Eliade în literatura sa. Dezbaterea despre omul postistoric şi postistorie este amplă şi nu pare să se încheie curând, iar bibliografia subiectului este foarte amplă. Sunt multe aspecte luate în considerare, de la moartea lui Dumnezeu şi la retragerea Creatorului din lume, de la evoluţia umanităţii până la pierderea sensului vieţii şi a înţelesului originilor, de la transformările radicale induse de tehnologie şi societăţi robotizate la distrugerea lumii prin maladii pandemice, cataclism cosmic sau nuclear. Aceste evoluţii pot fi la scară planetară sau la nivel individual, ambele ipostaze fiind ilustrate în scrierile lui M. Eliade, care preferă dezbaterii teoretice instrumentele ficţiunii speculative, rezultatele fiind meritorii şi surprinzătoare.

Cât suntem de postumani?

Este important ca în discuţia despre posthuman şi postumanitate (posthuman and posthumanity) să ţinem cont că este vorba de un domeniu vast, cu multiple deschideri. Unele dintre acestea sunt antitetice, cum este sfera antiumanului. Într‑o mare măsură, postumanitatea ciborgilor, a roboţilor sau (printr‑o proiecţie postantroponcentrică) a extratereştrilor este antiumană, chiar belicoasă, iar literatura science fiction a dezvotat numeroase scenarii de confruntare, dar şi scenarii ale distrugerii centrului, a civilizaţiei umane, context în care unii cercetători definesc antiumanismul prin acţiunile omeneşti care au drept consecinţă pierderea caracteristicilor umane. Un alt termen (cu o sferă corelativă de sens şi activităţi) cu care putem opera este inumanul, înţeles ca un atac făţiş sau disimulat la adresa umanului ori ca o degradare a lui.

Este formulată astfel şi o posibilă contradicţie generată de neputinţa desprinderii noastre de viziunea profund egocentrică, deoarece exemplul folosit de Jean‑François Lyotard (o viziune science fiction completă) este formulat ca un deziderat, şi anume capacitatea omenirii de a supravieţui stingerii Soarelui, prin dezvoltarea unor tehnologii care să‑i asigure continuitatea în univers. Pentru Lyotard, acesta este o problemă pe agenda omenirii:

„The human race is already in the grip of the necessity of having to evacuate the solar system in 4,5 billions years. It will have been the transitory vehicle for an extremely improbable process of complexification. The exodus is olready on the agenda.

afirmă el în The Inhuman: Reflections on Time. Interesant este faptul că Lyotard vorbeşte de o mutare din actualul sistem solar, părând să nu ia în calcul posibilitatea apariţiei unor noi surse de energie capabile să suplinească răcirea Soarelui.

Despre reconstrucţia lumii şi a centrului vorbeşte şi Mircea Eliade, atunci când aduce în scenă „omul postistoric”, capabil să reorganizeze lumea pustiită de un cataclism atomic. În cadru postmodern, expresia „omul postistoric” este posibilă doar ca urmare a desfăşurării acestui scenariu SF:

„Dar acesta este preţul care trebuie plătit ca să lichidăm radical trecutul şi să forţăm mutaţia, adică apariţia unei specii infinit superioare omului de azi. Numai o cantitate enormă de electricitate, descărcată în câteva ore sau câteva minute, va putea modifica structura psihomentală a nefericitului homo sapiens, care a dominat până acum istoria. Ţinând seama de posibilităţile ilimitate ale omului postistoric, reconstrucţia unei civilizaţii planetare va putea fi realizată într‑un timp record”,

spune Eliade în Tinereţe fără de tinereţe..., un miniroman SF, dar o operă complexă de ficţiune speculativă.

Întrebări cu şi despre Dumnezeu

Transumanismul nostru devine covârşitor când vrem să înţelegem evoluţia Universului în întregul său. Iar când în această ecuaţie intervine şi divinitatea orice demers raţional, de cuprindere şi înţelegere, se estompează. Transcendalul oferă posibilitatea de a alege: crezi sau nu crezi. Este ceea ce i se întâmplă lui James Joyce în A Portrait of the Artist as a Young Man:

„What was after the universe? Nothing. But was there anything roud the universe to show were it stopped before the nothing place began? It could not be a wall; but there could be a thin thin line there all round everything and everywhere. Only God could that. He tried to think what a big thought that must be; but he could only think of God. God was God’s name just as his name was Stephen”.

Joyce pune aceste gânduri pe seama şcolarului Stephen Dedalus, însă evident este modul său de a gândi.

Mircea Eliade va imagina însă un personaj profund şi cu o imaginaţie bogată, numit Ieronim Thanase, care, răspunzând parcă aceleeaşi întrebări, în tulburătoarea nuvelă Uniforme de general, va face trimitere nu la un Dumnezeu atotputernic, dar îngăduitor, ci la o forţă stranie, nenumită, cumva terifiantă, după cum rezultă din puţinele date puse la dispoziţie:

„Dar spune, Maestro, n‑ar fi fost frumos să fi crezut că auzim pe moş Vasile Chelaru şi pe Veronica? Să fi îngheţat de frică, să fi cunoscut atât de tânăr – iar Vladimir e încă un copil – să fi cunoscut amândoi teroarea fără nume, clipa aceea fără început şi fără sfârşit, când noi oamenii vom descoperi că n‑am fost niciodată singuri?”

Această „teroare fără nume” ce înlocuieşte divinitatea nu este o surpriză la istoricul religiilor Mircea Eliade, un sceptic în ceea ce priveşte credinţa, fapt care i‑a permis o privire atât de cuprinzătoare în postura de savant. Însă „clipa aceea fără început şi fără sfârşit” este relevantă pentru destinul uman în general şi al celor doi tineri din nuvelă, deoarece, dacă ar fi existat, ar fi marcat trecerea spre o dimensiune postumană greu de anticipat şi de conturat. Când invocă „teroarea fără nume”, Eliade scriitorul se conexează cu Eliade istoricul religiilor, reiterând ideea „puterii teribile” ca „mânie” divină cu care îl definea Rudolf Otto pe Dumnezeu, arată Eliade în Sacrul şi profanul.

Uneori, în lume se întâmplă lucruri care sunt imposibil de explicat, cel puţin nu la nivelul ştiinţei actuale. Este miracol divin, deşi greu de dovedit şi acesta. În ficţiunea speculativă însă aceste întâmplări sunt puncte de pornire pentru texte literare valoroase. O astfel de premisă (pseudo)ştiinţifică specifică genului science fiction apare şi în nuvela Tinereţe fără de tinereţe... (deşi titlul corect ar fi fost, poate, Bătrâneţe fără bătrâneţe, deoarece eroul rămâne tânăr pentru mulţi, foarte mulţi, ani!). Personajul Dominic este lovit de trăsnet, undeva în centrul Bucureştiului, şi firesc ar fi fost ca el să moară destul de repede. Nu se întâmplă astfel, iar când este dus la spital medicii constată: „Pielea i‑a fost arsă sută la sută, şi totuşi supravieţuieşte de douăspreszece ore, şi pe cât ne putem da seama nu suferă”. Întâmplarea are loc în noaptea de Înviere, după cum precizează autorul chiar în debutul nuvelei, deschizând calea către o hermeneutică magico‑religioasă a explicaţiei pentru supravieţuirea îndelungată, cum vom vedea, a personajului. Învierea este un timp sacru reactualizat prin această sărbătoare, crede savantul Eliade. Este timpul învierii christice, personajul Dominic preluînd unele atribute, căci omul lovit de trăsnet este purificat şi consacrat, cu destinul schimbat, fără a fi... destinat neapărat unor fapte măreţe.

Este însă şi o presupoziţie pseudoştiinţifică atât de necesară în ficţiunea speculativă, deoarece un motiv ştiinţific, verificabil sau măcar posibil, al supravieţuirii în urma loviturii de trăsnet nu există, aşa cum nu există nicio explicaţie pentru faptul că Dominic rămâne tânăr pentru o perioadă îndelungată. Cumva, omul care ar trebui să fie carbonizat trăieşte, este puternic şi cu o capacitate de asimilare culturală crescută, iar faptul că legile medicinei de la acea oră (perioada interbelică) şi ale celei de acum sunt încălcate, nu are nicio relevanţă literară (Robu 2008, 48). Cercetătorul clujean introduce premisa SF a mutaţiei pentru a explica aventura extraordinară a personajului Dominic Matei. Acesta nu este doar un mutant, ci şi un „zeu ascuns”, după cum precizează acelaşi cercetător, unul care evoluează într‑o lume a secretelor, cu încrengături complexe, ficţiunea politică, ocultul, iscodirile jurnaliştilor şi jocul agenţilor secreţi completând scena confruntărilor diverse şi adesea senzaţionale, după cum va aprecia Cornel Robu în volumul Scriitori români de science‑fiction.